joi, 9 octombrie 2014

Ultima zi bună din vechea mea viaţă

Era 25 iunie 2008, aveam încă 29 de ani şi reuşisem, în sfârşit, nişte mici-mari victorii, care îmi anunţau un viitor aşa cum îmi plăcea mie, previzibil, palpabil, atât de real încât puteam să jur că pot să-l ating cu mâna. Despre cum ar fi arătat dacă ceva nu s-ar fi ghilotinat în sistem, poate altădată. Terminasem de scris, în sfârşit, teza de doctorat. Mai aveam, probabil, destul de corectat, dar eram în grafic şi, ca s-o zic pe a bună, de abia aşteptam să îi dau brânci în lume. Îmi găsisem, în sfârşit, şi rochie de mireasă pentru nunta deja programată la sfârşitul lui septembrie (ce zi urâtă a fost, până la urmă, ziua de 27 septembrie 2008, aşa de frig, cu o ploaie măruntă să îţi sleiască sângele în vene), aşteptam să sosească la sfârşitul lui august, mă mai relaxasem, acum că şi biserica fusese aleasă şi restaurantul aşişderea. Apoi, vacanţa, visată în ţări calde, cu insule desprinse parcă din screensaverurile Windowsului, plătită parţial direct în străinătate, ca să nu avem vreo surpriză cu ai noştri. Am mai fost lăsată să visez vreo săptămână, după care viitorul ăla s-a desprins de prezentul ăsta şi a luat-o pe cărările lui dintr-o altă viaţă, iar în faţă mi s-a desfăşurat un alt fir, pe care îl urmez şi acum, dar care nici acum nu mi se pare altfel decât închipuit.

Pe 4 iulie, la noi în cetate a murit bunicul meu. La el în patul în care dormea de mulţi ani, în acelaşi pat în care s-au născut copiii lui, într-o seară în care casa era pustie - mama şi tata, de abia plecaţi în vacanţă, soră-mea, la un concert, eu (unde oi fi fost eu? Probabil că) acasă. I-am dat un mesaj lui I. (care, peste câteva zile avea să îmi spună că "am crezut că îmi spui că i s-a întâmplat ceva tatei"), s-a întors şi ea acasă, au fost sunaţi mama şi tata, care au reîmpachetat calabalâcul şi s-au întors a doua zi acasă. Prea multe nu îmi amintesc din zilele de dinaintea înmormântării lui Tati. Ziua înmormântării lui, aproape perfect, pentru că aceea a fost ziua în care l-am văzut pentru ultima oară pe tata. În aceeaşi zi, după parastas, am terminat de printat teza mea, pentru că urma să o depun în curând la secretariat, la o imprimantă color a unor cunoştinţe, la care, după două zile, C. avea să imprime şi un portret al tatălui meu, pentru înmormântare. Cum se potrivesc unele lucruri, de n-ai să vezi...

Dormeam mult în anii ăia, scriam seara, mă uitam la filme până în creierii nopţii. A doua zi după înmormântarea lui Tati, pe 8 iulie 2008, pe la 9 şi ceva, C. intră peste mine în dormitor şi îmi spune că l-a sunat O. că "îi e rău tatălui tău". Era mult mai rău decât rău, iar după vreo 10 minute, cât o fi durat să ajungem la cetate, am asistat la ultimele încercări de resuscitare. În curte, sora lui uda florile, ţinându-se suprarealist şi din răsputeri de firul pierdut al vieţii aşa cum o cunoscusem până atunci. După care, nimic. Nimic în zilele care au urmat, când am hotărât să ne mutăm înapoi la ei o vreme (am rezistat vreo două-trei luni), nimic când mă trezeam plângând în multe dimineţi, zile, săptămâni, luni în şir, nimic la înmormântare, când am simţit fizic că mi se lichefiază organele şi îmi ies prin toate orificiile, nu a mai rămas nimic în locul lui, iar nimicul ăsta, de mulţi îi zic "numbness" în lipsa unei traduceri adecvate în română, a rămas cu mine ani de zile, ani şi ani de zile, în care tot neîncrezătoare am rămas că sub pământul din Bellu catolic zace întins un om care a fost tata. Vati. De atâtea ori îmi vine spontan în minte "Ce-o mai face tata?". Şi acum, după şase ani, poate nu zilnic, dar des. Cu el mi s-a dus o lume, ăla a fost pragul pentru mine, până atunci - şcolile, îndrăgostelile, mutările, succesele profesionale nu au fost decât răsfăţul copilăriei prelungite. Pur şi simplu simt că atunci mi-a căzut faţa, la propriu, sprâncenele peste ochi, ochii peste obraji, nasul prelungit peste gura cu colţurile întoarse în jos, spre bărbie. Aşa am făcut eu 30 de ani, la două săptămâni după plecarea tatei.

Nunta, fireşte, am amânat-o. La fel şi vacanţa în ţările calde (pe care am şi pierdut-o, nu ştiu, zău, însă, dacă nu cumva mi-am pus singură beţe în roate ca să o pierd definitiv, avea prea mult trecut în ea). 27 septembrie, ziua nunţii noastre din 2008, a trecut cum a venit, cum spuneam mai sus, urâtă, vântoasă, ploioasă şi tristă. La începutul lui august am fost chemată să îmi iau rochia, pe care, cum am luat-o, aşa am şi băgat-o în dulap, m-a aşteptat aproape un an să o probez măcar. Ne-am căsătorit în iunie 2009. A fost o zi superbă de vară, la final am înotat în piscină în rochia de mireasă.

Teza? Am depus-o (dar când? cum? nu îmi mai amintesc absolut nimic din procedură, primele luni de după iulie 2008 îmi sunt o ceaţă densă, pot doar să presupun unele lucruri). De susţinut, am susţinut-o  cu mare succes în prima lună a lui 2009 şi i-am dedicat-o tatei, acolo, în sala de consiliu a Facultăţii. Teza mea despre moarte.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu