miercuri, 11 mai 2016

Vocile tristeţii. O perspectivă subiectivă

Pe când eram puștoaică, emoțiile mi se manifestau în stern. Fluturări, fremătări, palpitații necardiace, oglindind gândurile care mi se aglomerau în cap ca mașinile într-o marți dimineață, în intersecție la Răzoare. Am fost, probabil, un copil, apoi un adolescent anxios, cu siguranță turbulent și răzvrătit, apoi, cumva, am crescut, iar agitația mi s-a ascuns în spatele politețurilor de adult. Și am ținut-o așa, mai mult sau mai puțin înăbușită, până când, la un moment dat, pe nepusă masă, a crezut de cuviință să explodeze. Doliu. Nehotărâre. Nesiguranță. Răspundere. Stres. Burnout. Depresie. Atacuri de panică. În cascadă. Respirație care se ține singură, mușchi încordați, zvâcnind de tensiune, gură uscată, valuri-valuri de căldură, din călcâie și până în creștet. Autodiagnosticare, scenarii posibile: infarct, atac cerebral, moarte sigură. Cum o să fiu găsită, fără suflare, căzută în mijlocul străzii. Cum o să se vaite lumea în jurul meu. Sau, dimpotrivă, cum o să treacă pe lângă mine ca pe lângă un morman de frunze măturate toamna. Vizite inopinate la spital. De cum deschideam ochii și până seara, chiar și de sub plapumă, 160 de bătăi de inimă pe minut. Din nimic, ai zice.

Nu am să intru acum în detalii cu privire la familia mea, cert este că am avut o copilărie bună și ferită de griji (deși dominată de părinți care deși iubiți și iubitori, au fost niște control freaks ca la manual). Îi povesteam la un moment dat psihoterapeutului, căutând izvoarele tulburării mele, despre atmosfera din casă și am ajuns la concluzia că, dincolo de orice motivație actuală a episodului anxios, e clar că o parte din vină o poartă și moștenirea genetică. Sigur, mama a suferit (și suferă încă) de depresie asociată cu anxietate de când o știu, dar nici jumătatea paternală nu era o persoană tocmai aşezată, de departe nu. Ba am și un stră-unchi care și-a construit o carieră literar-filosofică internațională pe zbaterile lui lăuntrice. Așa că, așa cum s-a întâmplat să moștenesc fizionomia tatei (și rinichii lui multipli), așa m-am pricopsit și cu gena depresiei și anxietății de obârșie maternă.

A existat, cu siguranță, în ceea ce mă privește, o depresie avant-depresie – când mi se părea interesant să fiu tristă și nihilistă. M-am mai potolit în post-adolescență, când am început să dau piept cu problemele plicticoase ale vieții, inevitabil de reale. Pentru că depresia nu este (neapărat) atunci când ai motive să fii trist. Depresia e când râzi cu gura până la urechi și sufletul îți țipă din spatele zâmbetului. Depresia este adesea când ai mai tot ce îţi trebuie şi sfârşeala din tine te anunţă că tot degeaba. Când faci totul pentru că trebuie, dar nu ai mişca un fir de praf cu expiraţia, pentru că nu poţi.

După niște ședințe de psihoterapie (cognitiv-comportamentală), la care ajungeam mai mult moartă decât vie, cu cineva-ul meu așteptându-mă să ies, că nu aș fi ieșit singură din grotă sub nicio formă (într-o perioadă în care crizele de anxietate mă ghemuiau într-un colț și nu mă lăsau să ajung nici până la baie fără lupte interioare serioase), vizită la psihiatru şi începerea pastilelor, am început să (mă) învăţ. A durat mult, cel puţin trei săptămâni-o lună până ca lucrurile să se mai aşeze, dar s-au aşezat. Altfel. Am găsit noi metode de supravieţuire. Să știi că episoadele de anxietate, atacurile de panică vor trece, oricât de îngrozitoare ar fi și cât de puțin ți s-ar părea posibil, în momentul în care eşti în ochiul furtunii, să se întâmple. Să știi că și alții trec prin exact același lucru ca tine: asta cred că e calea de ieșire din mâlul care îţi ţine temporar loc de creieri, de parcă i-ai putea lua pe toți cei ca tine de mână și alături de ei, să ieși la liman.

Mă uit acum în jur și ştiu că suntem mulţi, deși nu mi se pare aşa când noaptea e cea mai neagră. Ce ne face însă pe noi, oameni tineri, cu vieți puse mai mult sau mai puțin la punct, cu drame personale relative (sau nu mult mai mari decât cele ale contemporanilor noştri „sănătoşi la cap”), să intrăm automat în fight or flight, când nu ni s-a zbârlit nici măcar un fir de păr din cap? Am stat de vorbă cu medici psihiatri și psihoterapeuți, pe de o parte, dar și cu niște reprezentanți ai categoriei de vârstă tineri adulți, femei și bărbați, de la proaspeți absolvenți de liceu și până la șefi în corporație, cu un copil sau doi, încercând să găsesc, într-o încercare deopotrivă de exorcizare a propriilor demoni, dar și de aducere pe tapet - pentru ca toată lumea să o vadă și să încerce să o înțeleagă – a unei probleme care ne poate măcina pe toți și care, în ciuda stigmatului, nu ne adună pe corabia de nebuni.

Persoanele intervievate provin toate din - să-i zicem - „clasa mijlocie”, au salarii peste medie, sunt realizaţi profesional, au prieteni, unii chiar și propria lor familie și copii. Ei au slujbe bune în corporații, sunt liber-profesioniști sau au afaceri de succes. Firul roșu care ne leagă (sau ne strânge de gât) pe toți: depresia și anxietatea. Ni s-a întâmplat de destule ori să fim întrebați: ”De ce ai fi trist? Uite ce… ai!” (iar aici se poate introduce orice element pozitiv al vieții noastre, așa cum se vede din afară: copii frumoși, salariu bun, poate o casă sau un apartament plătite integral, vacanțe în străinătate). Cine nu a trecut niciodată printr-un episod depresiv sau atac de panică habar nu are cum e să ți se insinueze gândul cel rău pe nesimțite, fără declanșatoare evidente și să îți dea peste cap întreaga existență. Asta nu înseamnă că depresia sau anxietatea nu au şi nişte origini cât se poate de palpabile: printre ele, anomia socială, agitaţia permanentă - ”totul se desfăşoară mult prea repede si dorința de a acapara totul este copleșitoare. Prea multe influente negative.” - M.I (29), stresul social prea mare, „existenţa posibilităților nelimitate, care pune in mod paradoxal presiune asupra individului” - D.T. (33), “grijile financiare si nesiguranța viitorului financiar” - V.M. (29).

”Episodul depresiv începe cu multă oboseală, urmată de sentimentul că scap lucrurile de sub control, că nu mai sunt în stare să mă organizez,” mi-a povestit O.A. (39), „care duce la o auto-învinovățire și sentimentul că nu sunt bună de nimic și că n-o să fac niciodată nimic bun. La început făceam atacuri de panică, acum le-am înlocuit cu plâns necontrolat. Plâng foarte ușor, din nimic. Plâng mult, de obicei în mașină, pentru că nu vreau să mă vadă nimeni, dar uneori nu mă pot controla și plâng și la birou sau acasă.”
E.C. (25), care a avut manifestări anxioase încă din copilărie, povestește şi ea cum atacurile de panică i se pornesc uneori din nimic: ”odată am avut un atac de panică în timp ce-mi făceam cartofi prăjiți”. Nu se întâmplă însă întotdeauna așa. Și în cazul meu, și al altora, declanșatorul pare a se lega de factori somatici, e un soi de ipohondrie sau o hiper-conștientizare a morții. În cazul lui D.T. (33), al lui N.J. (29) sau al lui E.O. (36), simptomele care anticipează criza sunt mai degrabă de disconfort fizic, care îi duc imediat cu gândul la o boală gravă. Alţii empatizează direct cu bolnavii din jurul lor și își asumă consecințele bolilor acestora. E.O. (36): ”întotdeauna, fără excepție, iau in calcul  vestea cea mai proasta”.
I-am întrebat pe E.O.(36) și pe C.U. (35) cum și-au dat seama că ar putea suferi de depresie şi/sau anxietate (întrucât, adesea, cele două merg mână în mână). E.O. (36): ”Boala a apărut (corect ar fi şi-a făcut simțita prezenta) brusc (într-o vineri, pe la 1 pm), prin niște manifestări fizice evidente: stare de amețeala constanta, dureri de cap, dureri musculare, amorțeli, palpitații și o stare de oboseala extrem de avansată. În urma simptomelor de mai sus am fost convins că am cel puțin 3 boli incurabile. Am vizitat mai mulți specialiști (mai toți, mai puțin ginecolog și psihiatru). Am fost foarte ușurat sa aflu ca nu am o boala incurabilă, însă mi-a luat mult timp să accept faptul că reacțiile fizice se datorau unei stări anxioase. De menționat ca simptomele de mai sus aveau o manifestare constantă, nu periodică.” Disconfortul era, ca în mai toate cazurile, permanent. ”După ce am trecut pe la mai mulți doctori cu diferite simptome fizice și am fost declarat clinic sănătos peste tot, dar simptomele persistau, mi s-a recomandat să merg și la psiholog/psihiatru. O.A. (39) povestește cum i s-a întâmplat ei: ”La mine au fost mai întâi crizele de anxietate, atacurile de panică. La început am crezut că sunt scăderi bruște de glicemie, pentru că simptomele erau cumva asemănătoare și am fost la medic, dar nu era nimic în neregulă. Am început să am grijă la mese, să mănânc regulat, ca să evit crizele, dar s-a întâmplat fix invers – dacă se apropia ora de masă și știam că nu-mi pot lua imediat ceva de mâncare, făceam un nou atac de panică.”
V.M. (29), diagnosticată cu depresie, prezintă simptome tipice ale afecţiunii: „episodul depresiv se manifestă prin tristețe accentuată, lipsa inițiativei, plâns nemotivat, gânduri catastrofale. Oboseală accentuată, lipsa poftei de viaţă, sentimentul de oh, nu încă o zi, aş vrea să nu mai exist, însingurare si izolare sociala”. Sunt manifestări arhicunoscute, totuşi extrem de periculoase, întrucât depresia şi anxietatea netratate pot duce la suicid. Despre gânduri suicidale mi-a vorbit, de altfel, C.U. (35), care în faza acută a episoadelor sale depresive, care au presupus, la un moment dat, 6 luni de retragere din viața socială și inactivitate, a experimentat ideaţii suicidale intense, cu tulburări de somn chinuitoare: „Toți au fost „atenți” cu mine pe parcursul ultimul episod. Unii au fost foarte speriați ca m-as putea sinucide.” A reuşit să iasă din criză şi să îşi reintre în normal cu ajutorul psihoterapiei, fără ajutor medicamentos.

De remarcat, totodată, sensibilitatea crescută a celor afectați de depresie, precum și capacitatea lor de a detecta cazuri similare printre apropiați: nu de puţine ori, cei care îşi fac cunoscută afecţiunea devin primii terapeuţi pentru apropiaţii care simt că este ceva în neregulă cu ei. E.O. (36), de altfel, vorbeşte exact despre acest lucru: ”Pare că există tot mai mulţi cu probleme de genul ăsta. Şi toţi vin la mine pentru sfaturi.”

Cât despre tratamentele la care au apelat, oamenii mi-au vorbit mai întâi despre psihoterapie, cu frecvență diferită – unii, săptămânal, în crize chiar mai des, alții doar la nevoie. Andreea Dumitrache, psiholog clinician si psihoterapeut în cadrul Fundaţiei Familia şi Ocrotirea Copilului: ”Despre abordarea terapeutica, depinde stadiul/nivelul depresiei/anxietății. Daca este forma de debut, o formă de terapie se pliază foarte bine și eficient. Daca însă discutăm de nivel mediu sau depresie /anxietate majora, atunci clar trebuie coroborat cu un tratament psihiatric.”

Majoritatea participanților la sondajul meu informal mi-au mărturisit că se tratează cu pastile. Cu Cipralex, cei mai mulți (merge și la depresie și la anxietate), dar unii și cu Seroxat, Mirtazapin, sau Sertralin (pentru depresie), și cu Rivotril sau Xanax (în atacurile de panică, adesea doar la nevoie). Sigur, mai există și minoritatea care se ”răsfață” doar cu un extract de sunătoare, magneziu sau Sedatif PC. Am făcut-o și eu, inițial. Când n-a mai ținut, am mers pe mâna medicului și a psihoterapeutului. În plus, mai avem la îndemână diverse alte tehnici de supraviețuire. Exerciții de respirație. Mişcare în aer liber. Yoga. Meditație. Mindfulness (pe val la ora actuală și, recunosc, tehnica mea preferată - am înlocuit Rivotrilul cu un sfert de oră de meditație pe zi și nici nu am simțit, ba chiar îmi pare că mă ajută mai mult decât pastila). Psihiatrul pe care l-am consultat pentru articolul de față, cu o vechime în meserie de peste 20 de ani,  mi-a explicat că, în ceea ce îl privește, numărul pacienților spitalizați cu diagnostic de depresie sau anxietate a rămas relativ stabil de-a lungul ultimilor 10-15 ani. Aici vorbim însă, cu siguranţă, de cazurile cele mai grave. La ora actuală, dintre pacienții cu depresie si anxietate care i se adresează, mai puțin de 10% sunt trimişi doar la psihoterapie. Pe de alta parte, sunt destul de putini pacienți care accesează ambele tipuri de servicii (medicaţie + psihoterapie). Pacienţii care prefera medicaţia versus psihoterapie  (în cazurile în care medicul psihiatru propune aceasta alegere) apreciază faptul că prin medicație obții efectele dorite ceva mai rapid și necesită mult mai puțin timp si preocupare față de psihoterapie și, în plus, au o anumită deschidere față de problema psihică (“nu sunt nebun daca iau un antidepresiv”). “Consecinţele severe ale depresiei asupra funcţionării în aria muncii şi socialului atrag însă atenţia asupra nevoii de diagnosticare precoce, nevoii de tratament şi intervenţie adecvate.” - Dr. Silvia FLORESCU et al., Caracteristici principale ale prevalenţei şi severităţii episodului depresiv major în România,  Management în sănătate XIV/2/2010, pp. 28-37 (sursa: http://journal.managementinhealth.com/index.php/rms/article/viewFile/110/267)

Interesant e că mulți dintre co-suferinzii intervievați pentru acest articol au răspuns asemănător medicilor psihiatri la întrebarea despre incidența cazurilor de depresie/anxietate în ultimii zece ani: nici unii dintre ei nu cred că a crescut efectiv sau în mod considerabil numărul bolnavilor, în schimb, cu siguranţă s-ar fi amplificat gradul de conştientizare a problemei şi, în consecinţă, şi vizibilitatea celor afectaţi. Dacă pe vremuri te ascundeai în camera ta şi nu ieşeai până ce nu îţi trecea “tristeţea”, “isteria”, până ce nu scăpai de “nevricale” (sau, ca să îl citez pe unul dintre cei chestionați, ”muierismele”), acum auzi tot mai mult vorbindu-se, pe tot soiul de canale şi în abordări de tot felul despre depresie. Nu se mai vorbeşte despre “frici inexplicabile” sau, mai rău, despre “căderi de calciu”, ci despre anxietate. E, până la urmă, un progres în toate. Ceea ce duce la conştientizarea unei afecţiuni concrete, nevindecabile prin autosugestie, prin “ai şi tu mai multă grijă de tine, mai ieşi şi tu la o bere”, prin “găseşte-ţi şi tu o fată şi fă un copil, să vezi cum îţi trece”, sau, ce-i mai groaznic de auzit când eşti în găleată - “n-ai nimic, nu-ţi lipseşte nimic, termină cu tâmpeniile”. Iar asta îi ajută pe mulţi să îşi iasă din autoizolare şi să apeleze la ajutor specializat. Să nu se mai considere “ciudaţi”, “nebuni” sau “cu capul”, ci suferinzi de o boală concretă, cu simptome aşijderea, nefiind cu nimic mai prejos decât bolnavii de diabet, cărora le lipseşte insulina.  

Totuși, atât la nivel mondial, cât și la cel local, românesc, există voci cu autoritate în domeniu care susțin că depresia a devenit o boală cu tendințe pandemice, fiind mai întâlnită decât alte afecțiuni grave și având potențialul de a se dezvolta, în următorii zece ani, în a doua cauză de deces în întreaga lume. ”Cel mai afectat segment pare a fi cel format din populația activă, pe fondul stresului ocupațional, al instabilității sociale, locului de munca, a relațiilor interpersonale cât și pe gestionarea problematică a rețelei de suport social. În plus, dacă până recent se considera că tinerii, copiii, adolescenții nu suferă de depresie, mai nou se consideră că şi ei sunt afectați. Bătrânii nu sunt nici ei "scutiți" de fenomen. Apare pe fond traumatic, pierderi semnificative, cei apropiați, pierderi de statut, alienare sociala, singurătate.” – Andreea Dumitrache, psiholog clinician şi psihoterapeut, Fundația Familia și Ocrotirea Copilului. ”Conform datelor European Health for All Databases, România se află pe locul 2 în UE, după Estonia, din punct de vedere al incidenţei bolilor mintale, cu peste 1.400 de cazuri la 100.000 locuitori. Mai mult, anual, în România se raportează circa 300.000 de noi cazuri. Datele acestea se referă însă la suma tuturor bolilor mintale, nu doar la depresie”.

Tot la nivelul Uniunii Europene, ”cifrele sunt de-a dreptul îngrijorătoare: unul din 15 oameni, adică 6,66 la sută, suferă de depresie majoră şi dacă includem în statistică şi anxietatea şi toate formele de depresie, constatăm că patru din 15 oameni, respectiv 26,6 la sută, sunt afectaţi", precizează şi dr. Simona Trifu, medic psihiatru şi cadru didactic la UMF "Carol Davila" din Capitală. (sursa: http://www.mediafax.ro/social/medic-cresterea-somajului-a-dublat-numarul-depresiilor-12279643)
Cu toate că nu există încă un program național de combatere a depresiei şi afecțiunilor conexe, numărul centrelor de psihoterapie și ai specialiștilor care se ocupă cu tratarea acestei boli a crescut în ultimul deceniu, ceea ce reflectă, totodată, şi cererea crescută pentru acest tip de servicii. În plus, ”oferta serviciilor psihologice atât de variata este posibil sa duca la creșterea adresabilității pentru tulburări de anxietate/ depresive de intensitate mica sau moderata.”, mi-a explicat şi medical psihiatru consultat pentru acest articol.

Nicio categorie de vârstă nu este, aşadar, ocolită, cu toate acestea, la nivel clinic se poate constata o creștere a cazurilor înregistrate de depresie a persoanelor din categoria „tineri adulţi”. E.O. (36) vorbește din propria experiență: ”Am citit pe multe forumuri despre simptomatica în momentele în care încercam să mă conving că totuși nu am o boala incurabila. Am fost șocat de câte cazuri am descoperit. În timp am observat că din ce în ce mai multe persoane din cercul meu de cunoștințe (corporatiști, oameni cu responsabilităţi şi joburi foarte stresante) umbla cu Xanax în buzunar.” Mulți dintre ceilalți interlocutori au observat, la rândul lor, o problemă asociată depresiei și anxietății la persoane tinere. V.M. (29): ”Cred că şi în trecut lumea suferea în aceeași măsura de depresie, dar nu era recunoscută şi acceptată ca diagnostic din cauza presiunii sociale şi a stigmatului de a fi bolnav psihic. Oamenii se rușinau să îşi recunoască simptomele şi să caute ajutor de frica de a nu fi izolați sau batjocoriți.” Asistăm, așadar, într-adevăr, la o creştere explozivă a cazurilor de depresie sau la o mai buna şi mai frecventă diagnosticare a lor, alături de o propagare mai eficientă a informaţiilor despre acestea în societate, care duc la o aparentă atotprezenţă a fenomenului?

Vorbeam mai sus de deschiderea şi atitudinea de tolerare mult mai mare, în ultimii ani, a depresivilor (şi) în cadrul societății românești. Sigur, comunicarea facilitată în primul rând de internet, dar și de mass-media, în general, pe această temă, a avut o contribuție importantă la această evoluție, iar cei afectați se consolează, într-o oarecare măsură, cu dispariția prostului renume de ”nebuni”. Cu toate acestea, bolnavii se feresc încă să discute prea mult, dincolo de cercul familiei și al apropriaților, despre suferința lor: „Unii s-au purtat cu mine cu mănuşi”; „Nu vreau să fiu compătimită”; ”Nu mă pot expune atât de mult încât sa trâmbițez in public ca am fost la psihiatru, mulți vor avea o impresie eronata.”; „Colegii nu cunoșteau situația. Le-as fi spus daca m-ar fi întrebat, dar nu interesa pe nimeni.” În schimb, există și unele atitudini mai degrabă excepționale, precum cea a lui C.U. (35): ”Colegii si prietenii știu. Fiecare înțelege in funcție de „referințele” sale interioare, în funcție de suferințele prin care a trecut. Vorbesc deschis despre asta.” Excepții precum aceasta vor face diferența pe viitor: vorbind ”la liber” despre depresie, despre anxietate, tot mai mulți vor accepta această aşa-zisă ”tară” drept o alternativă la ”normalitate” (orice ar presupune asta), iar tot mai mulți dintre cei afectați, într-o mai mică sau mai mare măsură de această tulburare, vor căpăta curaj și își vor căuta calea spre o existență care să fie mai mult decât tolerabilă, spre vindecare. 

Un comentariu: