Septembrie, plouă

...și e și normal să fie așa.
Dacă e ceva ce am învățat anul ăsta, e că nimic nu vine de-a gata, mai ales blank slate-ul de dimineața. Că pentru a mă simți neutru, trebuie să lupt. Că și ce dacă afară plouă cu găleata și ceru-i acoperit, și ce dacă a început vacanța de vară (chiar, când o să îmi iasă din cap că doar clasele 1-12 au un intermezzo de trei luni călduroase, de munte și mare și plimbare și jemanfiche pe banii altora?), și ce dacă pe stradă se aude trecând zgomotos mașina de gunoi, trebuie să mă mișc mental ca să îmi pot vedea de viața normală, că nu mai vine de la sine. Mă bucur totuși că am aflat chestia asta, fie și the hard way. Am trăit anul ăsta mult mai intens, am făcut chestii, n-a mai trecut pe lângă mine fără să-i simt umbra (și să mă întreb ”Ce mama naibii s-a întâmplat în ultima vreme?”). Am învățat să mă cunosc mai bine, să îl cunosc mai bine, să o cunosc mai bine. Și chiar sunt cumva recunoscătoare pentru piticul meu arțăgos de pe creier. De parcă aș fi reînvățat să dresez căței, așa am început să îl fac să dea lăbuța. Aport. Șezi. Culcat. Burtica. Dar dup-aia chiar e bine. Adică normal. Normalul de dinainte (de ce?). Iar normalul e ok.

Fear thrives in emptiness

Sieben.

Mi-e tare dor de tine, Vati. Schlaf gut.

Piticul de pe creierul piticului

Tot timpul, dar tot timpul, am un norişor negru care îmi pluteşte deasupra capului, însoţindu-mă oriunde m-aş duce. El îmi zice de rău, mă ameninţă, îmi face inima să palpite, gândurile să se urce pe pereţi de morgă, mă învaţă de singurătate, disperare, dor-de-morţi şi apocalipsă. De efectele secundare ale medicamentelor, care bat efectele lor principale, de vizite pe lumea cealaltă sub anestezie fiind, de sfârşitul meu, al lui, al ei (mai ales al ei!). Ce mă fac fără, ce se fac ei fără, ce se face el fără, sigur o să...

De când mi-am dat seama că nu prea e normal să mergi cu norişorul după tine când ai făcut deja dublul maximului adolescentin şi am început să mă caut şi să mă citesc, m-am mai lămurit cum e treaba. Tot foarte clar îmi este şi că toţi ăştia care visează netulburaţi la pantofi cu tălpi roşii şi tocuri de 15, la vacanţe, la următorul curs de LGC, la..., la..., la..., ăştia sunt adevăraţii avoiders, în lipsă de un termen mai bun. Murim, frate, cu toţii, iar asta este de căcat, iar de pe acum nici nu mai suntem tineri, cu tot cutare is the new cutare -1.

Deci cum mama naibii să fii optimist şi să nu paralizezi sub un glob de sticlă?

Vocile Apocalipsei (1)

În mai toate versiunile, închipuite, nu visate (despre cele visate, altă dată), scopul final este să ajung(em) la cabană. Bucureştiul este praf şi pulbere, iar prima grijă, după ce ne recuperăm reciproc de la statuia lui Sissi din Cişmigiu (emergency meeting point-ul nostru în caz de cataclism terminator de semnal mobil), este să ne reunim cu soră-mea, mama şi bunica, pe care să le luăm cu noi în aventură.
Îmi place Walking Dead ("We are the Walking Dead"), îmi place și mai mult The Stand, mă pasionează până la imersiunea totală în universurile propuse mai toate producţiile - literare ori filmate - care mă au în vizor pe mine, supravieţuitorul post-apocaliptic. Îmi închipui că pot face focul fără chibrituri, că ştiu să mă feresc de frig, de ploarie şi de viscol cu materiale pe care femeia de 36 de ani de astăzi nu le mai foloseşte nici la curăţenie (ziare pe suport de hârtie, anyone?), dar ale căror beneficii practice şi le aminteşte din iernile comuniste de copil.
Tata m-a învăţat, iar poveştile din copilărie rămân cel mai bine fixate în (in)conştient. El m-a pregătit pentru apocalipsele ăstea, cred că în sinea lui se pregătea şi el, deşi o trăise oarecum - născut în vremuri grele, în primul an al Războiului, mutat după naşterea surorii lui la Bran, unde a stat şapte ani, până la naţionalizare şi evacuare forţată, format să nu arunce nici măcar o piuliţă cât de mică, cine ştie soarta cui va atârna de ea la un moment dat şi Doamne fereşte să nu o aibă la-ndemână.
Dacă te prinde însă pe tine, bucureșteanul, Apocalipsa la bloc, în a.D. 2015, o cam bagi pe mânecă. Fără curent electric, fără apă, fără căldură. Te prinde la cabană, măcar ai păstrat sobele cu lemne. Lopeţile, obloanele, buda deşelată din fundul curţii, coacăzele şi firele de ceapă. Și de-aia mă duc eu acolo în fiecare vis de ăsta. Acolo e bula mea, pământul lui Anteu, adăpostul mic pe dinafară și mare pe dinăuntru, ca palatele vrăjitoarei care era cât pe-aci să îi vină de hac Piticului Nas-Lung. Cine ar pofti, în fond, la niște lemne vopsite cu ulei de motor ars, când în zonă sunt atâtea căsoaie izolate termic (dependente, evident, de gaz şi electricitate)?
De fiecare dată când mă gândesc la tata, parcă îl și aud povestindu-mi de scenarii de sfârșit de om și de lume: Dacă dăm cu mașina în ceva, ferește mereu capul! - La nevoie, pune ziare în bocanci și sub haine, izolează bine. - Întinde-te pe jos dacă ia casa foc, fumul omoară mai repede decât flăcările. (Spre deosebire de mama, pe care dacă o întrebai, de la înălțimea celor 8 ani ai tăi, de ce trebuie să ne adăpostim sub grinzi în caz de cutremur, îți răspundea Ca să-ți cadă în cap și să mori mai repede). Oamenii nu se gândesc la moartea proprie decât foarte rar, e un mecanism de apărare, ca mai toate celelalte  - dacă am face-o, am lua-o razna într-o săptămână,
Moartea tatei a fost nespectaculoasă dacă stai să te gândeşti, provocată de prima afecțiune statistică cauzatoare de deces, dar a provocat Apocalipsa propriei mele micro-istorii.
De ce tot bat câmpii cu asta? Pentru că articolul ăsta a fost scris pe la începutul lui decembrie 2014, adică cu o jumătate de an în urmă. De atunci am fost puţin ocupată. Cu un mic burnout. Cu un atac de panică prelungit, care a ţinut până pe la sfârşitul lui martie. Cu un diagnostic clinic de depresie anxioasă.
De fiecare dată când mă gândesc la situaţii în care mi-ar prinde bine Ghidul supravieţuitorului SAS, ştiu că nu-i a bună.

Cum e să leşini în somn

Pui capul pe pernă, răpusă de oboseala, ştii că vei adormi curând, sub acel cuţit care separă conştientul de subconştient, dar mai înainte de scufunzi. Adânc, cu ochii întorşi înspre creier, te prăbuşeşti. Şi nu este prăbuşirea aia împiedicată, când tresari brusc din adormire pentru a te duce imediat pe lumea ailaltă din vis. Încă eşti acolo, în camera ta, vezi (de sub pleoape) dulăpiorul burtos, tabloul şi icoana de pe perete, şifonierul şi lampa, în stânga ta, pe el. Şi îngheţi în prăbuşire, îl auzi pe el - alteori pe altcineva, cine ştie pe cine - întrebându-te, spunându-ţi, chemându-te, lamentându-se, şi îi răspunzi, măcar în cap, pentru că nu poţi articula niciun cuvânt, buzele îţi sunt încremenite, vrei să-i atragi atenţia - "sunt aici, mă auzi, mă vezi, nu pot să mă mişc, nu pot să vorbesc, scoate-mă din groapa asta, trage-mă de mână, de picior, ciupeşte-mă, nu pot, nu pot...!". Şi te afunzi tot mai rău, alunecând parcă într-o spirală întoarsă. Şi ştii că nu trebuie să te laşi în voia ei, trebuie să ieşi la suprafaţă, iar în capul tău dai din mâini, te zvârcoleşti la dreapta şi la stânga şi ajungi să ţipi. Deasupra golului iese poate un geamăt abia auzit şi nimeni de pe partea reală nu îl sesizează. Şi atunci apelezi la mantre, spui Bucură-te, Marie de trei ori şi sigur vei ieşi, o faci şi, ce să vezi, funcţionează, ai ieşit în realitate şi te poţi mişca din nou, camera e exact aşa cum ai lăsat-o, omul sforăie netulburat lângă tine, căţeii nici nu te bagă de seamă la picioarele patului, semn că nici măcar nu i-ai atins, deşi ştii că te-ai zbătut ca un aproape-înecat. Şi dacă, de somn, pui capul la loc pe pernă, de cele mai multe ori cazi la loc în vârtej, pentru că eşti atât de aproape de vis încât abia ce-i poţi scăpa.

Chestia asta mi se întâmplă, cu câteva variaţiuni pe temă, de cel puţin 15 ani. Mi s-a întâmplat când dormeam încă în casa părinţilor (iar tata, neurochirurg, mi-a zis că ar putea fi vreun semn de overtiredness, sau chiar dimpotrivă, de prea multă odihnă), mi s-a întâmplat în vacanţe (odată, la un somn atipic de după amiază, când m-am luptat, în mintea mea, câteva ore să ies din "leşin", pentru ca prietena cu care eram în cameră să îmi spună că arătam de parcă eram moartă, n-am mişcat vreme lungă, chit că ea tot tropăia în jurul meu, iar eu, de dincolo, îi făceam semne ample şi disperate că nu pot ieşi din starea mea), mi s-a întâmplat în noua mea casă, mi s-a întâmplat şi acum vreo câteva zile. Mi s-a întâmplat când eram slabă, mi s-a întâmplat când eram grasă, când eram foarte obosită sau doar pregătită să îmi închei ziua, mi s-a întâmplat la beţie, mi s-a întâmplat la trezie, mi s-a întâmplat când să aţipesc la televizor, mi s-a întâmplat în creierii nopţii, între două somnuri. Mi s-a întâmplat, în timpul acestor "episoade" să văd şi să aud necunoscuţi în casă, să vreau să mă ascund de ei şi să nu pot, să asist la scene între ei fără a fi luată în seamă, să fiu ameninţată şi să nu pot riposta, să fiu atinsă, să fiu luată de mână şi să nu mă pot opune, pentru că niciodată - dar niciodată, prezenţele ce îşi fac prezenţa observată în imediata-mi apropiere nu au intenţii paşnice. Şi nu-i vorba de vreun coşmar, că am şi d-ălea, şi destule, totul se petrece într-o geografie imediată, perfect cunoscută, în contextul absolut identic al realităţii în care m-am întins în pat. Cu beculeţele televizorului în faţă, cu jocul de lumini şi umbre strecurat printre lamelele jaluzelelor semi-trase, cu greutatea cunoscută  a păturii cu care de abia ce m-am acoperit, cu respiraţia regulată a partenerului dormind alături.

Pe vremuri, n-aş fi avut unde căuta ce mi se întâmplă, apoi episoadele s-au mai rărit (câţiva ani la rând nu am mai avut deloc), apoi s-au întors, deci am apelat la sfântul Google, unde, în sfârşit, m-am bucurat să aflu că nu sunt singură. Mai mult, că ceea ce mi se întâmplă a dat (cu totul greşit şi pe nedrept) numele visului cel rău.

Doamnelor, domnilor, vă prezint în cele ce urmează "sleep paralysis":

"Sleep paralysis is a phenomenon in which a person, either falling asleep or awakening, temporarily experiences an inability to move, speak or react. It is a transitional state between wakefulness and sleep characterized by complete muscle atonia (muscle weakness). It is often accompanied by terrifying hallucinations (such as an intruder in the room) to which one is unable to react due to paralysis, and physical experiences (such as strong current running through the upper body)."

(Wikipedia)

"Sleep paralysis is a broad term used to describe a variety of symptoms, but most closely associated with the experience of waking from sleep (or waking at the point of entering sleep) experiencing paralysis of the body. This can be accompanied by hallucinations, feelings of fear and a crushing pressure on the chest."

(The Sleep Paralysis Project)

Sigur, există acum şi o mulţime de mărturii, unele parcă scrise de mine. Cineva chiar s-a străduit să şi le transpună în artă (în ceea ce mă priveşte, mult prea suprarealiste având în vedere tocmai realismul ce caracterizează această manifestare).

"Conceptual photographer Nicolas Bruno has suffered from sleep paralysis since he was 15. In confronting the visions, and feelings of fear and helplessness, that can accompany this phenomenon, Bruno has discovered that transposing the notes from his sleep-paralysis journal to his photoshoots provides him a powerful therapeutic outlet."

(Fotografiile lui Bruno, aici)

Oameni aparent normali la cap, pe un forum, schimbând impresii:

"I can see everything (or at least it seems like I can) but I am unable to move. It feels like if I don't make every effort to move I will be stuck like that forever. I usually have to start by wiggling a toe, or a finger, and then keep that momentum going until I fully wake. It takes an extreme amount of effort and if I don't keep the effort constant, I have to start all over again."

"I've never had any visual encounters but when it happened the first time I was laying on my left side and started to feel that pressure on my chest. When I realized I was paralyzed and started panicking, something whispered in my ear "Just coming in to say goodnight." That's when I felt like something was pushing me towards the edge of my bed. Terrifying shit."

"Sometimes I feel like I'm being dragged somewhere or just constantly feel like something is touching me along with muffled voices.[...]The worst thing is when you try to fight or call for help. Your voice doesn't work and your body will not respond. You just feel helpless."

"The hallucinations are always evil. Even if I can't see anything, there is an overwhelming presence in the room and it is always evil. I can't move. I'm stuck. The evil is pulling on me deeper and deeper. I can't cry for help. I can only breath heavily as fast as I can. Hoping someone will hear me breathing so loud and will come shake me out of it. I try and move a finger. Come on finger! Why won't you just move?! It's going to get me!"

"I absolutely cannot fall asleep on my back or sleep paralysis is pretty much inevitable. Side note: Have you ever "woken" up, gotten out of bed, started your day only to realize you're actually still stuck in your bed? I think it's called false awakening. Sometimes it repeats over and over until you actually wake up. That is the worst."

Mulţi povestesc despre apariţii demoniace care li se cocoaţă pe stern şi nu îi lasă să respire. Majoritatea. Situaţia pare parcă desprinsa din tabloul lui Fuseli. Mie asta nu mi s-a întâmplat, "străinii" sunt percepuţi eventual ca nişte siluete întunecate, cuprinse doar cu vederea periferică.

M-am împăcat cu situaţia, între timp. Ştiu cum să ies la suprafaţă, chiar daca uneori mă tentează să văd până unde mă pot scufunda (deşi am eu o teorie despre unde duce vârtejul ăla)...

Ultima zi bună din vechea mea viaţă

Era 25 iunie 2008, aveam încă 29 de ani şi reuşisem, în sfârşit, nişte mici-mari victorii, care îmi anunţau un viitor aşa cum îmi plăcea mie, previzibil, palpabil, atât de real încât puteam să jur că pot să-l ating cu mâna. Despre cum ar fi arătat dacă ceva nu s-ar fi ghilotinat în sistem, poate altădată. Terminasem de scris, în sfârşit, teza de doctorat. Mai aveam, probabil, destul de corectat, dar eram în grafic şi, ca s-o zic pe a bună, de abia aşteptam să îi dau brânci în lume. Îmi găsisem, în sfârşit, şi rochie de mireasă pentru nunta deja programată la sfârşitul lui septembrie (ce zi urâtă a fost, până la urmă, ziua de 27 septembrie 2008, aşa de frig, cu o ploaie măruntă să îţi sleiască sângele în vene), aşteptam să sosească la sfârşitul lui august, mă mai relaxasem, acum că şi biserica fusese aleasă şi restaurantul aşişderea. Apoi, vacanţa, visată în ţări calde, cu insule desprinse parcă din screensaverurile Windowsului, plătită parţial direct în străinătate, ca să nu avem vreo surpriză cu ai noştri. Am mai fost lăsată să visez vreo săptămână, după care viitorul ăla s-a desprins de prezentul ăsta şi a luat-o pe cărările lui dintr-o altă viaţă, iar în faţă mi s-a desfăşurat un alt fir, pe care îl urmez şi acum, dar care nici acum nu mi se pare altfel decât închipuit.

Pe 4 iulie, la noi în cetate a murit bunicul meu. La el în patul în care dormea de mulţi ani, în acelaşi pat în care s-au născut copiii lui, într-o seară în care casa era pustie - mama şi tata, de abia plecaţi în vacanţă, soră-mea, la un concert, eu (unde oi fi fost eu? Probabil că) acasă. I-am dat un mesaj lui I. (care, peste câteva zile avea să îmi spună că "am crezut că îmi spui că i s-a întâmplat ceva tatei"), s-a întors şi ea acasă, au fost sunaţi mama şi tata, care au reîmpachetat calabalâcul şi s-au întors a doua zi acasă. Prea multe nu îmi amintesc din zilele de dinaintea înmormântării lui Tati. Ziua înmormântării lui, aproape perfect, pentru că aceea a fost ziua în care l-am văzut pentru ultima oară pe tata. În aceeaşi zi, după parastas, am terminat de printat teza mea, pentru că urma să o depun în curând la secretariat, la o imprimantă color a unor cunoştinţe, la care, după două zile, C. avea să imprime şi un portret al tatălui meu, pentru înmormântare. Cum se potrivesc unele lucruri, de n-ai să vezi...

Dormeam mult în anii ăia, scriam seara, mă uitam la filme până în creierii nopţii. A doua zi după înmormântarea lui Tati, pe 8 iulie 2008, pe la 9 şi ceva, C. intră peste mine în dormitor şi îmi spune că l-a sunat O. că "îi e rău tatălui tău". Era mult mai rău decât rău, iar după vreo 10 minute, cât o fi durat să ajungem la cetate, am asistat la ultimele încercări de resuscitare. În curte, sora lui uda florile, ţinându-se suprarealist şi din răsputeri de firul pierdut al vieţii aşa cum o cunoscusem până atunci. După care, nimic. Nimic în zilele care au urmat, când am hotărât să ne mutăm înapoi la ei o vreme (am rezistat vreo două-trei luni), nimic când mă trezeam plângând în multe dimineţi, zile, săptămâni, luni în şir, nimic la înmormântare, când am simţit fizic că mi se lichefiază organele şi îmi ies prin toate orificiile, nu a mai rămas nimic în locul lui, iar nimicul ăsta, de mulţi îi zic "numbness" în lipsa unei traduceri adecvate în română, a rămas cu mine ani de zile, ani şi ani de zile, în care tot neîncrezătoare am rămas că sub pământul din Bellu catolic zace întins un om care a fost tata. Vati. De atâtea ori îmi vine spontan în minte "Ce-o mai face tata?". Şi acum, după şase ani, poate nu zilnic, dar des. Cu el mi s-a dus o lume, ăla a fost pragul pentru mine, până atunci - şcolile, îndrăgostelile, mutările, succesele profesionale nu au fost decât răsfăţul copilăriei prelungite. Pur şi simplu simt că atunci mi-a căzut faţa, la propriu, sprâncenele peste ochi, ochii peste obraji, nasul prelungit peste gura cu colţurile întoarse în jos, spre bărbie. Aşa am făcut eu 30 de ani, la două săptămâni după plecarea tatei.

Nunta, fireşte, am amânat-o. La fel şi vacanţa în ţările calde (pe care am şi pierdut-o, nu ştiu, zău, însă, dacă nu cumva mi-am pus singură beţe în roate ca să o pierd definitiv, avea prea mult trecut în ea). 27 septembrie, ziua nunţii noastre din 2008, a trecut cum a venit, cum spuneam mai sus, urâtă, vântoasă, ploioasă şi tristă. La începutul lui august am fost chemată să îmi iau rochia, pe care, cum am luat-o, aşa am şi băgat-o în dulap, m-a aşteptat aproape un an să o probez măcar. Ne-am căsătorit în iunie 2009. A fost o zi superbă de vară, la final am înotat în piscină în rochia de mireasă.

Teza? Am depus-o (dar când? cum? nu îmi mai amintesc absolut nimic din procedură, primele luni de după iulie 2008 îmi sunt o ceaţă densă, pot doar să presupun unele lucruri). De susţinut, am susţinut-o  cu mare succes în prima lună a lui 2009 şi i-am dedicat-o tatei, acolo, în sala de consiliu a Facultăţii. Teza mea despre moarte.

Regăsiri

...pentru că au trecut 6 ani, 3 luni si 2 zile de când am încheiat primul jurnal (Merely Surviving, ale cărui informaţii de logare s-au pierdut în negura timpului, la fel şi adresa de email asociată, deci zadarnică încercarea de a-l revigora la faţa locului) şi 3 ani şi 5 zile de când am recoltat ce era de recoltat de pe cel de-al doilea (Recolta).

The new and improved Merely Surviving, for the old and ever-the-same me. Angoase multiplicate, bătăi de cap şi rutine amplificate, amintiri şi căutări mai mereu uitate.

Hey ho, let's go