Nu plec. Unde să
mă duc? Aici mi-e casa, aici mi-e familia – pe pământ sau sub el -, aici mi-s
amintirile, de ce să mă dai afară? Nu plec. Mă ţin cu dinţii de toate de mai
sus, sunt ale mele, am muncit la ele, mi le-am construit din cap şi până în faptă,
cu ce drept vii să îmi spui că dacă nu-mi convine înghesuiala și neamprostia
să-mi iau maşină mică, că dacă nu-mi convine la bloc să mă mut la casă, că dacă
nu-mi convine aici să plec în Canada?
 |
| Bran, circa 1948 |
Ţara mea e acasă la mine, nu neapărat un
contur în formă de peşte, ci de mână cu fii-mea şi cu taică-su, cu sor-mea, cu
mama şi bunica, cu tata și cu ceilalți de pe partea cealaltă în creier şi în
inimă. Și vii și hotărăști tu că dacă nu-mi convine să îi las, să plec, să le
las lor locul? Așa cum li s-a mai întâmplat, demult, și celorlalte euri
supraordonate, când cizme brutale le-au anunțat să-și ia catrafusele și să le
plimbe unde or ști (dar nu și mobila aia de sufragerie, aia ne place, o preluăm
noi cu tot cu casa/țara voastră atunci când voi veți fi dispărut). Ce să fi
fost oare, prin 1946, 1947, în capetele oamenilor obișnuiți, când se
întresimțea la orizont istoric ce avea să se întâmple? De ce n-au plecat, de ce
au stat, de ce i-au lăsat? (la fel mă întreb și când mă gândesc la evreimea
europeană în anii 1930, cu toate semnalele la ei și totuși au rămas, s-au
lăsat, au permis să fie duși).
Nu plec. Nici nu
am unde, nu am de ce, oriunde mă va bântui respingerea, negarea, ștergerea
adevărului meu. Că o fac de la mine din casă sau de aiurea… Nu plec nicăieri, nici ei nu au plecat. Vorba aia, că-i actuală: #rezist, că au rezistat și ei.
