miercuri, 15 mai 2019

Cernobîl, iarba neagră


foto, de aici
În aprilie 1986 aveam şapte ani şi jumătate, cât are Eva azi. Ţin însă minte perfect ziua în care s-a anunţat accidentul nuclear de la Cernobîl, eram cu toţii acasă, pe geam se vedea un soare puternic de primăvară, făcuserăm cerc în jurul radioului rusesc de pe biroul tatei - coborâseră şi bunicii din apartamentul de la etaj, ascultam cu toţii Europa Liberă (sau Vocea Americii?) unde se discuta pe larg ce se întâmplase, atât cât se ştia. 

Îmi aduc aminte perfect groaza, stupoarea incredulă de pe feţele adulţilor. Cu puţin timp înainte văzusem (la bulgari?) filmul ăla cu Gregory Peck, Un ţărm prea îndepărtat  - în care, după un război nuclear, moare practic toată lumea pe măsură ce norul radioactiv trece pe deasupra ţărilor. Film bun la care să te uiţi cu foarte-minorii, în fine, beggars can't be choosers. În film, la un moment dat, se arată cum părinţii le dau copiilor, apoi iau şi ei, pastile cu cianură, ca să moară repede, să nu se chinuie de pe urma bolii de iradiere. 

Noi, copiii anilor '80, eram crescuţi cu memoria războiului, în plin Război Rece, cumva ştiam şi la 7 ani foarte bine ce este o bombă atomică, la şcoală ni se citise povestea fetiţei îmbolnăvite după bombardamentul de la Hiroshima, care până la urmă şi moare, cu cei o mie de cocori ai ei de hârtie. În fine, divaghez. Nu vă închipuiţi teroarea când îl văd pe tata cum ne dă pastilele împotriva iradierii, celebrele pastile cu iod. Ăsta a fost primul meu contact palpabil cu senzaţia de moarte iminentă. Părinţii dându-le copiilor o pastilă după accidentul nuclear.


Ce voiam să vă zic: a început pe HBO o mini-serie despre Cernobîl, nu ştiu cât de fidelă e realităţii, dar atmosfera este copleşitoare. Şi îmi aminteşte de tata cu pastila de iod în mâna întinsă spre mine.

Din comentariile primite pe Facebook, zur Erinnerung:

AB: Si eu am in minte foarte vie amintirea acelei zile. Tin minte ca ne jucam pe strada si deodata, panica mare, mama a iesit si ne-a bagat urgent in casa. Tin minte ca era in preajma Pastelui, facusera ai mei rost de diverse de-ale gurii, facusera piata si luasera legume, salata, ridichi, ceapa si usturoi verde si na, ce se mai pune pe masa de Paste si a trebuit sa aruncam tot la gunoi pe motiv ca-s iradiate si de Paste nu am mai avut nimic de pus pe masa 😞 Si pt celebrele pastile de iod parca am stat la niste cozi dar nu mai stiu unde.
EU: Si in vara aia nu am mai mers la mare, dar la Bran tot ne-am dus, iar frunzele de brusturi le purtam ca pe niste umbrele, de uriase ce se facusera. Si ani de zile dupa aceea, mama nu a mai cumparat conserve de spanac si de mazare, se zvonea ca sunt din vara lui 86 si ca au data modificata pe eticheta.
IS: Eu imi amintesc cum au murit toți trandafirii din grădină, de parca fusesera arși cu o torță. Iar accidentul a avut loc pe 26 aprilie, de ziua mea.
DC: Trei doze de iodura de potasiu am luat atunci - dispensar, niște prieteni și bunica vitrega, farmacista. Și tot am un nodul la tiroida, benign din fericire. Ps: pe 25 aprilie ma întorsesem din prima mea excursie afara, Moscova - Kiev...
GG: Si nu ne-au lăsat sa iesim din casa 5 zile, daca-mi amintesc bine.
RZ:  Nouă nu ne dădeau voie să călcăm pe iarbă.