vineri, 19 iunie 2015

Piticul de pe creierul piticului

Tot timpul, dar tot timpul, am un norişor negru care îmi pluteşte deasupra capului, însoţindu-mă oriunde m-aş duce. El îmi zice de rău, mă ameninţă, îmi face inima să palpite, gândurile să se urce pe pereţi de morgă, mă învaţă de singurătate, disperare, dor-de-morţi şi apocalipsă. De efectele secundare ale medicamentelor, care bat efectele lor principale, de vizite pe lumea cealaltă sub anestezie fiind, de sfârşitul meu, al lui, al ei (mai ales al ei!). Ce mă fac fără, ce se fac ei fără, ce se face el fără, sigur o să...

De când mi-am dat seama că nu prea e normal să mergi cu norişorul după tine când ai făcut deja dublul maximului adolescentin şi am început să mă caut şi să mă citesc, m-am mai lămurit cum e treaba. Tot foarte clar îmi este şi că toţi ăştia care visează netulburaţi la pantofi cu tălpi roşii şi tocuri de 15, la vacanţe, la următorul curs de LGC, la..., la..., la..., ăştia sunt adevăraţii avoiders, în lipsă de un termen mai bun. Murim, frate, cu toţii, iar asta este de căcat, iar de pe acum nici nu mai suntem tineri, cu tot cutare is the new cutare -1.

Deci cum mama naibii să fii optimist şi să nu paralizezi sub un glob de sticlă?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu